Pasul din intuneric

Ai avut vreodată o amintire atât de plină, de coaptă, de zemoasă şi totodată acră încât să îţi năvălească direct pe obraz şi să se prelingă agale, la vale, de tot pe buze, pe gât şi pe umărul stâng, numai ca să se ducă lângă inimă? 

Dar ai născut vreodată un mănunchi de stropi de amărăciune, asemenea unui vas mic cu trandafiraşi, căruia nu i-ai putut rezista şi a trebuit să îi dai drumul să cadă? Amintiri din acelea tăioase, colţuroase, legate de locuri, oameni, întâmplări deloc întâmplătoare pe care nu ai mai vrea să le întâlneşti vreodată? 

E cicatricea aceea mare de la ureche până spre coaste.
E semipareza.
E bărbia plină de cicatrice.
E scrisoarea aceea plină de mânie pe care nu ai mai trimis-o.
E cea mai mare temere legată de îmbătrânire.
E ora ta cea mai întunecată.
E cel mai trist cântec pe care l-ai ascultat vreodată.
E cea mai disperată rugăciune pe care ai spus-o.

Şi binele trece. Şi răul trece şi el. Ceea ce nu trebuie să uiţi este că, pentru a ieşi la lumină, primul pas pe care trebuie să îl faci e tot un pas în întuneric către lumină, da?

2 comentarii:

Cristian Preda said...

"Amintire zemoasă " - superb

Cristian Preda said...

"Amintire zemoasă " - superb

Post a Comment