Port vârsta unei femei expirate; de ceva vreme, ceasul meu a început să bată timpul invers, iar timpul nu mă iartă nici pe mine. Oricât de elegantă aş încerca să fiu, nu am stil sau gust - cel puţin pe măsura potenţialului pe care ar trebui să îl am. Mă împiedic, mă lovesc, nu am pic de graţie şi pielea mea e mai degrabă plină de zgârieturi şi vânătăi de la joaca cu copiii decât pielea fină care se aşteaptă din partea unei femei ca mine.
Nu mă port în virtutea bunelor maniere pe care mi-aş dori să le am. Nu am eleganţa edwardiană, deşi mi-aş dori-o. Fac gafe care ar face de râs pe orice bărbat care mi-ar sta alături de milă sau din circumstanţe. Nu reuşesc să atrag atenţia vreunui bărbat (lucru care nu a fost niciodată altfel) care să-mi fie ajutor potrivit prin ceea ce trec. Nu am nicio abilitate a unei femei cu clasă: nu ştiu să cânt la vioară sau la pian, nu am cunoştinţe în domeniul artei, nu impresionez nici în privinţa referinţelor livreşti clasice, nici în ceea ce ţine de înţelepciunea pe care aspir să o dobândesc, iar vocea îmi lipseşte cu desăvârşire.
Sunt o biată fetiţă, preocupată excesiv de muncă - prea ocupată doar ca să nu se gândească la viaţa amară de singurătate ce o aşteaptă, la pântecul încă sterp, la casa goală şi la o cursă contra-cronometru printre bucurii ocazionale, printre mânuţele şi picioruşele copiilor altora.
Sunt încăpăţânată deşi ştiu că asta nu e bine. Nu am orizonturi prea senine în carieră, nu sunt nici bogată, nici frumoasă ca să răpesc inima vreunui bărbat. Dar am atâtea cuvinte de iubire de spus, buzele îmi sunt pline şi inima dă pe dinafară - şi nu am cui le spune.
0 comentarii:
Post a Comment