A fost odată (4)

Cu greu se putea gândi la un loc mai înfricoşător, murdar, haotic, zgomotos decât staţia de metrou din Porte Maillot. Se credea deja pierdută pe un drum prea lung, între oameni neprietenoşi, nevorbăreţi, murdari.
Într-un colţ de ţară.
Într-un orăşel în care nici măcar muzica nu-i mai picura în urechi.
Între oameni care nu bănuiau că cea mai mare frică a ei era de  pierde un amărât de tren.
După vreo 10 minute de bâjbâială a găsit peronul corect de metrou spre Massy Palaiseau. A urcat, s-a aşezat pe primul scaun cu bagajele toate lipite de ea, aşteptând sosirea în Gara Austerlitz.

Cu puţin înainte ca metroul să ajungă la destinaţie, un fior de lumină a pătruns în vagon. Metroul ieşise la suprafaţă înainte de Pont de l'Alma. Mult întuneric urmat de puţină lumină de amiază de noiembrie ce inundă tot vagonul. Ochii ei leneşi, pierduţi în ceaţa de afară s-au mărit însă brusc, la vederea lui: turnul Eiffel. Cum? Era în Paris şi habar nu avea? Da, Paris. Paris! Dar cum se putea? De unde?
Întrebările s-au născut şi s-au stins mai repede decât scurta imagine ce îi apăruse subit înaintea ochilor. Metroul a reintrat în întuneric, la fel ca gândurile ei. Drumurile ei se întorceau în Paris...

Totul începea să capete umbre familiare. Trecuseră 12 ani de când lăsase Parisul şi tomuri întregi de amintiri îi furnicau între tâmple. O mâncau degetele, amintindu-şi cât scrisese despre asta. Câte zeci de pagini, mistuite de brichetă. Câte fotografii arse pe un DVD ascuns intenţionat sub maldăre de hârtii. Şi câte firimituri de inimă lăsate în vânt. 

Fără să se poată gândi la nimic altceva, a ajuns în Austerlitz.O cupolă înaltă, aproape ca o catedrală pentru trenuri. Un peron al aşteptărilor, ce urma să o lanseze în ultima bucată de drum. "Doar" 4 ore rămâneau să se mai scurgă până la el. O ultimă zvâcnire, o ultimă teamă, ultimul tren pe care mai putea să îl piardă. Era pe peron, a urcat în trenul abia tras la linie, şi-a găsit locul şi s-a aşezat. A oftat scurt. Seara urma să o găsească pe strada lui.

........................

După 2 zile de chicoteli, de amuzante replici încoace şi încolo din filmul lor preferat (Ratatouille), de vizitat muzee, catedrale, acvarii, maşini şi mai mici, picnicuri înfofolite, doar cu brânză şi mere, de cuibărit pe străzi mici din cauza vânturilor potrivnice, se întorceau în aceeaşi gară. Emoţii la fel de mari, prinse între trenuri care veneau şi plecau. Toate temerile ei trecuseră, era fericită, după multă vreme. Era împăcată. Visa, spera, făcea planuri. S-au despărţit repede, lacrimile nici măcar nu au avut timp să se hotărască. El uitase însă să îi spună că cea mai mare temere a ei se împlinise - ea pierduse trenul demult...



Părţile anterioare pot fi citite aici: partea 1, partea a doua, partea a treia.

A fost odata (3)

degetele mele si un rasarit
Cele mai rapide drumuri spre aeroport se fac la 5 dimineaţa. Nu există cozi molcome de maşini, nu există semafoare, nu există îndoieli. Toate se topesc sub ochii lăcrimând de emoţii abia oftate. Toate dispar sub paşii hotărâţi ai unei femei care ştie ce caută...dar mai ales ai uneia speriate de moarte să nu piardă avionul.

Uneori cele mai rapide drumuri se fac de la terminalul "Plecări", mai ales atunci când uiţi că până la poarta de îmbarcare trebuie să laşi bagajul de cală unde trebuie (şi asta te costă 20 de euro!). Alteori cele mai rapide drumuri se fac printre magazinele de suveniruri, decorate pentru sărbătorile de iarnă - pentru că mintea ta zburdă pe alte meleaguri. Mereu însă cele mai rapide drumuri se  caută pe bâjbâite, spre porţi de îmbarcare necunoscute, pe culoare aproape goale, spre un loc cu wifi ca să vorbeşti cu el, trezit din somn la ore mici.

Nu îşi amintea nimic decât obsesivul gând că nu trebuia să piardă avionul. Şi nici autobuzul spre Porte Maillot. Şi nici trenul cu care mai avea de mers vreo 6 ore - ca şi când fiecare dintre ele ar fi reprezentat unica, irepetabila legătură cu viitorul ei. Doar că după 2 ore, avionul nu era încă anunţat la poarta de îmbarcare...poate că de ce se temea, chiar se va întâmpla: va pierde avionul şi se va întoarce la loc acasă. Urma să îi spună că nu mai poate veni. Să îl invite să mănânce singur toată mâncarea pregătită pentru picnicul în doi. Să anuleze rezervarea la hotelul "acela", care îi plăcea ei. Să anuleze excursia, concertul, planurile şi să-şi pună viaţa în cui....

Ce bine că în numai trei ore, vedea deja răsăritul soarelui de la mii de metri altitudine, undeva în spatele avionului, cu inima cât un purice, cu respiraţia fierbinte aburind hubloul avionului şi cu ochii mari privind în faţă ca şi când ar fi putut zări ceva dincolo de nori. Spera. Visa. Ah, ce bine era să fi putut dormi un pic, după 2 nopţi zemuind de emoţii aiuritoare. Era epuizată de nesomn, de speranţe, de planuri, de hărţi şi de lecţii de franceză, dar mai ales de gânduri care nu-i dădeau pace. Avionul îl prinsese, dar autobuzul?

Cu primul pas pe micuţul aeroport îmbrăcat în ceaţă multă şi lăptoasă au început şi emoţiile. Deodată nu mai reuşea să-şi desluşească scrisul pe carneţelul ei de limbi străine, nu-şi amintea cum să ceară indicaţii spre următoarea legătură, muşchii feţei se crispaseră, obrajii erai palizi din cauza frigului, sau a fricii şi uitase şi care îi era numele în ţara asta...

După o aşteptare de 40 de minute, îi îngheţaseră faţa, umerii şi genunchii, dar se ţinea strâns de valijoară şi de telefonul pe care avea indicaţiile lui pas de pas. Totul era aproape bine dacă reuşea să se urme în autobuz şi să ajungă în Porte Maillot. Nu mai conta nici bărbatul străin care se aşezase lângă ea şi o făcuse să ţină mâna pe portofel tot drumul. Nici românii care vorbeau tare. Nici şoferul care gonea nebuneşte pe autostradă. 

În autobuz era cald, ceaţa se rărise, fluturii se înmulţiseră ca nebunii şi mai erau doar 8 ore până la el. Nu pierduse avonul, nici autobuzul. Şi, spera ea, că nici trenul...

(continuarea aici
{daca nu ai citit postarile anterioare, poti citi aici parte si aici partea a II-a}

Pasul din intuneric

Ai avut vreodată o amintire atât de plină, de coaptă, de zemoasă şi totodată acră încât să îţi năvălească direct pe obraz şi să se prelingă agale, la vale, de tot pe buze, pe gât şi pe umărul stâng, numai ca să se ducă lângă inimă? 

Dar ai născut vreodată un mănunchi de stropi de amărăciune, asemenea unui vas mic cu trandafiraşi, căruia nu i-ai putut rezista şi a trebuit să îi dai drumul să cadă? Amintiri din acelea tăioase, colţuroase, legate de locuri, oameni, întâmplări deloc întâmplătoare pe care nu ai mai vrea să le întâlneşti vreodată? 

E cicatricea aceea mare de la ureche până spre coaste.
E semipareza.
E bărbia plină de cicatrice.
E scrisoarea aceea plină de mânie pe care nu ai mai trimis-o.
E cea mai mare temere legată de îmbătrânire.
E ora ta cea mai întunecată.
E cel mai trist cântec pe care l-ai ascultat vreodată.
E cea mai disperată rugăciune pe care ai spus-o.

Şi binele trece. Şi răul trece şi el. Ceea ce nu trebuie să uiţi este că, pentru a ieşi la lumină, primul pas pe care trebuie să îl faci e tot un pas în întuneric către lumină, da?

Nici măcar un sunet, nici măcar un scârţâit

Ce ciudat că o inimă care se frânge nu scoate niciun sunet, nici măcar un scârţâit apatic atunci când se închide de lume.

Ce ciudat că până ieri strigai de fericire în toate zările, ochii îţi străluceau, iar buzele nu puteau decât să se arcuiască într-un zâmbet. Acum nici măcar nu se mai văd toate umbrele acestor trăiri. Nici măcar un sunet, nici măcar un scârţâit.

Ce ciudat că nu se mai simte nici focul arzând, nu se mai zăresc nici măcar tăciunii, nici jarul. Şi te cuprinde un mare gol din toate părţile, care îţi umple creierul şi stomacul şi-ţi adoarme pe veci fluturii din stomac.


Ce ciudat că nu mai poţi auzi decât acel "la revedere", spus o singură dată, dar resimţit ca o mie de ecouri, ce îţi înţeapă inima, sângele, plămânii şi lobul urechii drepte. Ba chiar şi buza de sus o înţeapă, iar şi iar, ca să îţi dispară orice urmă de plăcere ce are legătură cu el sau ea.


Şi ce ciudat că nu există niciun leac pentru o inimă frântă, aşa cum există pentru genunchii juliţi sau coatele învineţite.

Ce este şi mai ciudat este că într-o zi toate acestea vor avea sens. Şi că inima asta, care este cuprinsă foarte curios între coastele ce alcătuiesc cutia toracică, va putea să trăiască în pace şi cu fluturii din stomac.

A fost odată (2)

Verificase telefonul de 3 ori. Ceasul de încă 4. Timpul afişat de tabletă era pur şi simplu greşit. Timpul - stătea - pe - loc. 
Era în groaznicul moment în care trebuia să aştepte scurgerea ultimelor 5 ore până ce urma să plece spre aeroport, dar ori de câte ori încerca să facă altceva ca mintea să nu mai fie acolo, timpul se încăpăţâna să curgă asemenea mierii zaharisite dintr-un borcan de 800 de grame. 

A luat lista de bagaj la rând. Bilete dus-întors: bifat. Hartă: bifat. Traseul de 11 ore pe care îl avea de parcurs până la el descris în detaliu de el: în buzunarul de la piept. Lucruri mici, lucruri mari, parfumul care i-a plăcut lui, pulverizat pe scrisorile de la ea. Aparatul foto. Eşarfa primită cadou de la el, într-o cutie de buline. Cadoul pentru el. Şi o doză consistentă de bună dispoziţie.

Mai erau 4 ore. Gândul că putea să rateze avionul sau oricare dintre legăturile din lungul drum o paraliza. Terminase de verificat toată lista de bagaj. De două ori - surprinzător (sau nu!) nu lipsea nimic. Poate că lectura ar reuşi să facă timpul să curgă mai lin. Luă o carte groasă şi pe care o citise de 2 ori înainte - atât de interesantă era. Acum însă niciun cuvânt nu reuşea să treacă dincolo de ochi. Nu încăpea nimic în mintea ei decât drumul acesta lung, copleşitor pe care încă nu făcuse niciun pas dar care îi umpluse viaţa de 4 luni încoace.

Mai erau 3 ore. "Cum să adormi acum? Să rişti să pierzi avionul? Nu, nu se poate. Caută un film. O comedie. O dramă. Orice care să trezească sentimente, emoţii, să închidă robinetul acesta de fluturi din stomac". Nu cred că ora 2 dimineaţa e recomandată pentru aşa ceva, dar fie. Dar cum să urmăreşti un film când viaţa ta este mult, mult mai palpitantă?

Mai erau 2 ore. Nu poţi să te apuci de nimic serios în 2 ore. A luat nişte coli albe - schiţatul mereu a ajutat-o să se relaxeze. Şi atunci când a intrat la facultate abia după contestaţii. Şi atunci când primul iubit a forţat-o să se împace, ameninţând că se aruncă de pe un cămin din Regie. Şi atunci când era singură. Şi atunci când nu era. Dar ce să desenezi acum? Trenuri? Gări? Avioane de hârtie? Turnul cu ceas! Da, turnul. Turnul ei preferat. Dar parcă ideea era să uite de drumul acesta dorit, aşteptat, dar copleşitor de emoţionant. 

Mai era o oră. Una dintre orele acelea lungi, în care nimic nu-şi are rostul. S-a întins pe pat, cu lumina stinsă. Inima îi bătea atât de tare încât a trebuit să se întindă pe podea pentru ca să nu facă un atac de panică. Să respire uitase. Să se gândească la orice în afară de călătoria ei părea misiune imposibilă. A aşteptat, numărând gânduri şi amintindu-şi de ierburi mediteraneene, de zâmbet, planuri, imaginaţie dulceagă, promisiuni şi mai ales visat cu ochii deschişi. 

Nici măcar nu îşi mai amintea că se temea să nu piardă avionul.
(Prima parte poate fi citită aici)

Nu vreau să ajung în faţa Porţii Perlate...

Nu vreau să ajung în faţa Porţii Perlate conducând o maşină sport imaculată, purtând haine croite pe măsura mea, cu părul coafat recent şi cu manichiura făcută perfect.

Vreau să ajung acolo într-o maşină break uzată, care are noroi pe roţi după ce am dus copiii în tabăra de cercetaşi. Vreau să fiu acolo cu o pată de unt de arahide pe bluză după ce am făcut sandvişuri copiilor bolnavi ai vecinilor mei. Vreau să fiu acolo având un pic de noroi sub unghii după ce am curăţat buruienile din grădina cuiva. Vreau să fiu acolo cu săruturile lipicioase ale copiilor pe obraji şi cu lacrimile unui prieten pe umăr. 

Vreau ca Dumnezeu să ştie că am fost şi am trăit cu adevărat aici. (Marjorie Pay Hinckley)

A fost odată...

Bateria telefonului facea beep din 10 în 10 secunde, semn că discuţia urma să se termine. Fuseseră aproape 8 ore pline de planuri, imaginaţie dulceagă, promisiuni şi mai ales visat cu ochii deschişi. Încă o noapte de toamnă lungă, de privit la aceeaşi lună dodoloaţă şi de trimis poze în întunericul nopţii, cu nimicuri întâmplate pe două străzi aflate la mii de kilometri - care vibrau la unison de câteva luni bune. 

Îşi promiseseră că nicio conversaţie nu se va termina cu "la revedere", pentru că ştiau că niciodată nu aveau să termine toate vorbele pe care le năşteau unul pentru celălalt. Îşi promiseseră că vor cumpăra baghete cu ierburi mediteraneene. Că se vor plimba seara pe lângă turnul luminat feeric din fotografia ei preferată. Surprinzător, turnul era singurul element din universul lui de care ea se îndrăgostise. În jurul turnului se vor înfiripa atâtea clipe de neuitat, de care ea habar nu avea. Şi, mai ales, îşi promiseseră că vor degusta bunătăţi la târgul ce se deschidea în doar câteva zile.

Acum însă trebuia să închidă - bateria îi obliga.

Era doar 5:30 dimineaţa. Soarele se zărea timid în lumea ei, în care toată visarea dulce de la răsărit abia începea. Într-o oră urma să plece spre serviciu, să lase deoparte turn, să uite toate promisiunile şi să se arunce în nebunele 24 de ore care o mai despărţeau de drumul spre lumea lui. 24 de ore în care trebuia să lase totul gata, pentru ca - fără griji - să se adâncească în tot universul lui cu iz de ierburi mediteraneene, de zâmbet, planuri, imaginaţie dulceagă, promisiuni şi mai ales visat cu ochii deschişi. O viaţă înaltă cât o catedrală.

(continuarea aici)